Un martisor de 250 de lei si 6 puncte

Ca tot e perioada martisoarelor, o sa va spun o poveste. In general, povestile incep cu "a fost odata". Dar eu nu va spun un basm, ci doar o poveste, asa ca o sa las putin la o parte poetica de inceput.
Se facea ca era o seara de sfarsit de iarna. O iarna mai calda decat in mod obisnuit. Si ploua. Suficient de marunt incat sa nu fie nevoie sa folosesti stergatoarele non-stop, dar suficient de tare incat sa-ti pateze constant oglinzile retrovizoare...

Eroina noastra (numele e putin important) se intorcea de la serviciu spre casa. Aglomeratie ca la balamuc, in ciuda orei tarzii. A luat-o pe scurtaturile bine-stiute. Pe care o mai luase de mii de ori. Trebuia sa faca stanga din bulevard pe-o straduta laturalnica. Din sens opus, o masina abia se taraia. Ce sa mai astepte?. I-a "taiat" fata.

Pe la jumatatea stradutei, claxon croncanit de politie: masina care abia se taraia era a lu' Rutiera. "Niciodata sa nu zici ca nu se poate mai rau, ca nu stii ce vorbesti", si-a zis eroina noastra, tragand pe dreapta.

Deschis geamul, pregatit actele: "Buna seara, sunt......(pe cuvant daca ma intereseaza, si-a zis ea), de la Politia Rutiera. Se uita la acte (n-am inteles nici eu niciodata de ce-o fac, ca oricum au scris pe tine "verdict: crima", de cand te-au oprit...): "Unde-ati facut dvs. stanga e marcaj continuu: 3.500.000 amenda la mine sau la CEC in 48 de ore si 6 puncte penalizare".

Adica n-ajung 3.500.000 amenda (fix inainte de salariu)? SI 6 PUNCTE PENALIZARE ("dintr-o lovitura")? You must be joking! (a gandit, n-a zis nimic).
A incercat timid un : "Era prima data cand o luam pe aici, n-am stiut, n-am vazut..."
Mai era o victima oprita. Din Satu-Mare. Ala macar avea o scuza mai buna....
"Ce sa va fac, si domnul tot asa, se grabea, da' asta e, ziceti mersi ca nu va iau carnetul...Scriu procesul verbal si ma-ntorc la dvs."

Prietenul cu sapca se duce si la al doilea prins in plasa (intre timp, mai facusera o gramada la stanga din bulevard, da' parca-i mai oprise cineva?). Eroina noastra, timida-timida, dar ....toate cu o limita. "Fie ce-o fi, asta nu se-ntoarce la masina sa-mi scrie mie procesul verbal", se gandi ea.
Nu prea stie cum se zic chestiile astea, sa nu fie acuzata ca "jigneste organul". Alege formularea ambigua: "Stiu ca am gresti, dar nu se poate face nimic? Ca nu-i vorba de bani, ci de punctele alea...." "Eu va cred, dar ce sa facem?" Deja nu mai e asa de categoric. "Macar jumate din amenda aveti la dvs?" Opaaaa, 1-0 pentru micuta contravenienta. "Doar 1 milion" (mai tarziu s-a gandit daca zicea doar 500.000? oare mergea? n-a vrut sa riste). "Bine, asteptati aici, ca ma intorc eu la dvs."

Au urmat vreo 5 minute de asteptare. Si emotii.
Organul revine. "Puneti in talon ce-ati zis si sa fiti mai atenta. V-am dat doar un avertisment de data asta".
Dintr-un foc s-au dus cumparaturile din seara respectiva si netul care trebuia platit a doua zi dimineata. Dar punctajul la permis a ramas zero. E si asta un martisor.
Ramasa singura in masina, desi ploua, desi era tarziu, desi...a bufnit-o rasul. In hohote.

Nota: Aceasta este o poveste. Toate povestile sunt izvorate din imaginatia autorului. Orice asemanare cu personaje sau situatii reale, este pur si foarte simplu intamplatoare.

Despre intorsul celuilalt obraz

E prima data cand un gand se naste dintr-un comentariu primit la un altul. Nu pot sa spun ca respectiva parere mi-a dat de gandit, pentru ca nu era prima oara cand reflectam asupra problemei, ci mai degraba, am simtit deodata ghiontul gandurilor mai vechi prin curbura cotului...

"as long as your desires don't hurt other people, don't bring grief and sorrow, go for it. But if your endeavors leave a trail of sufferance, keep in mind that you’ll hurt a thousand times more than the ones you tramped on. because what you got you don’t truly deserve and faith will punish you with a thousand tears and a broken heart that will never mend. Keep this in mind and choose your battles carefully! It might look like you won, but in the long run, you’ll find the deadly wounds upon yourself."

Am raspuns anonimului si-am crezut c-o sa-mi treaca. Nu mi-a trecut.
A fost o vreme cand eram foarte convinsa de teoria asta: daca iti intemeiezi fericirea pe nefericirea altora, n-o sa dureze. Ba chiar m-am supus ei cu religiozitate: cand mi-a sangerat sufletul mai tare, am intors si celalalt obraz. Si-am luat o palma...de nu m-am vazut. Si sufletul nu s-a vindecat, si lacrimile au continuat sa curga mult timp. Prea mult.

Si n-as putea spune ca cei care au calcat in picioare sufletul meu s-au simtit rau. Sau ca le-a dat soarta mai mult decat au putut duce. Ori ca pe mine m-a tinut viata in puf si-n desfatari pentru renuntarea mea.

Pana la urma, e greu (daca nu imposibil) sa treci prin viata fara sa faci pe nimeni sa sufere. Cum bine spune vorba aia englezeasca: "one man's smile is another man's sorrow".
Prea rar se intalnesc in viata parteneri liberi, care sa nu lase-n urma un suflet trist. Intotdeauna job-ul pe care-l ravnesti, mai e vanat de alti jde candidati. Promovarea pentru care-ai desfacut o sticla de sampanie, poti fi sigur c-a umplut de invidie tot biroul de posibili "merituosi" ignorati. E foarte posibil ca unul din ei sa fi muncit mai mult si mai bine.

Deci, as intreba, unde se termina "ce ti se cuvine" si unde-ncepe "ceea ce nu meriti". Viata nu-i dreapta, desi am pierdut mult timp asteptand putina clementa pentru obrazul intors de bunavoie la palmuiala.

Spuneam acum ceva timp ca am preferat sa raman in amintirea unora si altora (c-au fost prieteni, c-au fost iubiti, c-au fost colegi ori sefi) ca o "doamna".
Dar am crescut. Si-am realizat ca viata e o cursa destul de scurta intre doua puncte fixe: nasterea si moartea. Cu ce umpli timpul dintre reperele astea, te priveste personal. Si-am ajuns sa ma intreb daca atitudinea presupus "demna", n-a fost, de fapt, lasitate pura. Nu sunt sigura care-i raspunsul la intrebarea asta, dar stiu bine ca eu, una, n-o sa mai intorc niciodata si celalalt obraz.

Fabulos, fabulatii, fabule...

Ca romanu' s-a nascut poet, stim. Ca, desi om de treaba, a avut nenorocul sa se nasca in tara asta frumoasa, dar...locuita, iarasi stim. Ca a trecut vremea si-am ajuns si noi la masa "bogatei" UE (chiar daca ultimii, pe ultimul scaun ramas liber la masa...sa nu te-ntrebi oare cat a contat meritul nostru si cat a contat aspectul inestetic al mesei fara de un ocupant?), deja it's yesterday's news.

Iata ca s-a trezit si MAE-ul sa faca o rochita de sarbatoare proaspetei integrate Romania. Ca zdrentele cele vechi nu mai cadreaza. Nimic rau pana aici. Numai ca nu-i vorba nici de sarmale, nici de tuica, nici de mici, nici de Dracula....
Ei zic c-au facut studii (eu deja am crampe intelectuale cand aud cuvantul asta, care, de cele mai multe ori, e gol - da' gol de tot!) si niciunul din conceptele astea nu ne caracterizeaza, ca popor. Nu, nu, nici ospitalitatea. Nici spatiul ondulat , cum am invatat eu prin liceu. Pe noi ne defineste "FABULOUS -SPIRIT".

Dupa ce-a emis gaselnita asta de concept, MAE-ul s-a grabit s-o arunce in ochii presei. Fiindca suna bine. Nu c-ar avea ceva acoperire. Intrebata pe ici, pe colo prin ziare, pe la radio, purtatoarea de cuvant a MAE, a dat cu raspunsul din colt in colt. Ca abia s-a gasit conceptul, ca abia de-acuma se construieste in jurul lui....ca, s-avem putintica rabdare, stimabililor!

Pe principiul "improvizatiei" merg prea multe in tara asta, zic eu. Sigur ca nu-i imposibil sa dai ceva consistenta unei idei atat de vagi (desi poetice, recunosc) cum e "fabulous-spirit". Dar ma gandeam ca, macar de data asta, am putea fi sinceri. Si sa facem lucrurile in ordinea lor fireasca.

Sincer, nu cred ca-i vreun studiu pe lume care sa masoare "marimea" spiritualitatii unui popor. Si, oricat, i-as iubi "pe ai nostri", nu am impresia ca am fi un neam mai spiritual ca altele....cat despre fabulos...depinde cum intelegi termenul. Ca dac-ai sa te joci un pic cu familia de cuvinte, ai sa descoperi ca da, fabulam. La greu. Si mai si asteptam sa cada cascavalul din gura corbului de pe creanga. In frunte cu alesii nostri. Da' cumva-cumva nu cred ca asta-i sensul pe care l-au intentionat "studiosii" de la MAE.

Am recunoscut deja ca sintagma suna bine. Dar atat. Sper din suflet ca tocmai spiritualitatea (elementara, nu aia fabuloasa!) noastra n-o sa ne lase sa inghitim pe nemestecate alta forma fara fond. Nu de alta, dar e goala. Si-o sa ne muscam singuri limba.

It's a million to one chance...it might just work!

Imi plac provocarile. Lucrurile care nu-s la indemana tuturor. Nu stiu daca tine de orgoliu sau de dorinta de a-mi demonstra o data-n plus ceea ce cu totii credem in adancul sufletului: ca suntem altfel decat cei din jur. Ca picatura de divinitate din noi e alta pentru fiecare.

Sunt o fire emotiva, ma framant mult, am abilitati tehnice deosebite (despic firul in 444444...), dar atunci cand aud: "Nooo, nu se poate" , "N-ai cum sa faci aia sau ailalta", "E prea tarziu", atunci cand ceasul ticaie spre un termen strans, atunci cand multi au abandonat lupta, nu ma pierd. Dimpotriva.

Cred sincer ca norocul e de partea celor curajosi, ca e usor sa te resemnezi si infinit mai greu sa rastorni o lume si s-o construiesti pe-a ta. Si tocmai de-aia e frumos. Fiindca riscul in viata se poate doar aproxima si niciodata prevedea cu exactitate, fiindca nu stii ce-o sa aduca ziua de maine si fiindca intr-o clipa, dupa cum au cazut zarurile, poti sa pierzi sau sa castigi toata miza de pe masa de joc a vietii.

Nu vreau luna de pe cer. Nici macar o stea. Nu cred ca mi se cuvine totul. Prea putini primesc de la viata totul pe tava, doar sa intinda mana si sa ia. Pentru cele mai multe lucruri trebuie sa lupti si sa crezi in sansa ta.

Cand ma trezesc ca visez prea mult, prea sus, prea arzator, ca-i putin probabil (desi intre "putin probabil" si "imposibil" e o diferenta de....999.999 de posibilitati) sa-mi implinesc plasmuirile mintii, ma gandesc cati artisti, cati presedinti, cati milionari, cati inovatori au crezut in sansa lor de a cuceri publicul, de a conduce popoare, de a stapani imperii financiare, de a inventa...o lume mai functionala. Si cati i-au aratat cu degetul pentru nebunia de a indrazni sa mearga cu mintea, si-apoi cu fapta, dincolo de limitele general acceptate.

Au avut o sansa la un milion. Poate de-asta le-a iesit.

Candidatul nostru "colectiv"

La final de 2006, unii din noi au facut putin mai mult decat bilanturi, au visat un pic mai mult decat rezolutii pentru 2007 , si-au pus umarul la mai mult decat la desfacerea unei sticle de sampanie la miezul noptii dintre ani.
Unii din noi au facut posibil un proiect. Frumos. Care n-a durat decat o luna, dar a cucerit pe multi. E vorba de Capsula Timpului. Poate ati contribuit si voi, poate doar l-ati admirat.

Acum e momentul sa dovediti cat de mult v-a placut. Blogul se afla nominalizat la RoBlogFest 2007, la categoria "Cel mai bun blog colectiv", la pozitia 16.

Initial, am fost patru visatori: eu, Carmen, Adrian si Cristi. Ulterior, blogul a depasit 100 de co-autori. Pentru entuziasmul nostru, dar si pentru rezultatul final, cred cu adevarat ca-i si "cel mai colectiv" , dar si "cel mai bun"!

De primavara

Eram prin Dorobanti saptamana trecuta. Mergeam grabita de ora diminetii si de intepaturile matinale ale iernii asteia ciudate: fara zapada, dar rece.

Adesea trecem pe langa lucruri frumoase, dar asa marunte, ca-n goana noastra dupa...viata, nu le mai bagam in seama.

Eu ma duceam sa platesc o rata la banca. Dar m-au oprit din drum. Si nu era unul, ratacit intr-un boschet. Tot gardul viu era inmugurit.

Frunzulite mici, abia iscate, dar atat de...verzi. O nuanta care, pur si simplu (desi la semafor e altfel...)nu te lasa sa treci mai departe. As fi vrut sa am un aparat de fotografiat cu o diafragma mare-mare, care sa-i cuprinda pe toti. Toata explozia aia de nou.

Am chicotit in gand cand mi-am dat seama ca nu sunt singura nerabdatoare. Ca si pe natura au luat-o mugurii pe dinainte. Cateva zile caldute si-au zis ca-i primavara.

Cumva sunt sigura ca n-o sa-i inghete ultimele racoreli ale iernii. Erau prea multi, prea frumosi, prea adevarati...

E drept, poate primavara mai intarzie un pic. Poate si ei o sa tremure putin in noptile inca reci, dar vor fi tot acolo, la fel de verzi, cand soarele o sa faca uitat frigul.

Au mai patit-o si anul trecut si iata-i...vii si nevatamati. Nu cred ca mugurii se schimba de la an la an. Nici primavara. Sunt aceeasi.

Ai putintica rabdare, stimabile....

Eu n-am. Nu ca "putintica", n-am deloc. Cand imi doresc ceva, vreau sa se intample, ca prin magie, ACUM.
Cand eram mai mica si-mi doream o jucarie sau o carte, tropaiam de nerabdare pana o aveam in mainile mele. Si simteam ca lumea mea de copil se sfarseste atunci si acolo, in cazul in care gaseam libraria inchisa....

Am crescut, dar nerabdarea nu s-a maturizat. Cand am ceva de spus cuiva, de impartasit o bucurie sau de dat o veste proasta, simt nevoia s-o fac imediat ce ideea m-a lovit. 'Geaba mi s-a intamplat de multe ori sa-mi dau seama ca tocmai graba asta m-a facut sa nu am rezultatul dorit, 'geaba mi-au spus ai mei si mi-au confirmat si prietenii ca toate lucrurile se intampla la timpul lor....Eu le doresc in continuare la "timpul meu".

Ei, si cum viata e un bun profesor, desi, cateodata cam aspru, atunci cand, orice-ar face, nu pari a pricepe mesajul, lectia mea de capatai e cea a rabdarii. Altele le-am mai deprins, la unele am luat chiar note mari, la altele...am rupt de-un cinci, dar am ramas mereu corigenta la studiul materiei care spune ca atunci cand ai impresia ca mori daca nu faci/spui/capeti un lucru, e mai bine sa te dai un pas inapoi, sa tragi aer in piept si sa mai vezi odata "the big picture".

Asa incat, stiu inca de la inceput atunci cand imi doresc cu ardoare ceva, ca va dura. Ca, cel mai probabil, vor fi si piedici. Dar asta nu ma impiedica sa simt aceeasi ameteala si tremur interior atunci cand dau de-un obstacol. Pentru ca n-am niciodata certitudinea ca voi putea sa-l dau la o parte, ca-i doar un alt capitol din lectia neinvatata. Cateodata, nici macar nu depinde doar de mine.

Eu si viata aveam, insa, semnul nostru. Daca atunci cand am impresia ca ma indrept cu toata viteza spre un zid de care ma voi zdrobi, exact in ultima clipa ( aia in care-ti trece intreaga viata prin fata ochilor...) , portile aparute de nicaieri se deschid larg in fata mea, inseamna ca am mai trecut un test al rabdarii. Sper de fiecare data sa fie ultimul.

Dreptul meu la replica

Sunt o persoana pasnica. Nu-mi plac disputele, nu incerc sa ma bag cu disperare "in seama". Si, mai cu seama, nu mi-am facut acest blog ca sa am un loc unde sa ma cert.

Dar sunt lucruri pe care nu le suport. Cum ar fi acuzatiile fara acoperire si, mai cu seama, anonime. M-am gandit mult daca o asemenea acuzatie cum am primit eu intr-un comment la postul asta, merita demontata cu argumente sau ignorata.

Am ales prima varianta. Drept urmare, m-am hotarat sa nu pastrez diploma de sef de promotie pentru eventuala (dar putin probabila) intalnire fata in fata cu persoana care m-a acuzat ca mint (si-acum simt cum imi fierbe sangele), ci s-o arat tuturor. Nu-mi dau seama daca niste scuze publice din partea acelei persoane ar ajuta la ceva. Probabil nu.

Clanta

Ieri am fost in vizita la ai mei. De cand m-am mutat singura, mai apuc sa-i vad, pe fuga, si in timpul saptamanii, dar week-endul ramane "de baza" pentru flecareli cu mama, rasfat si indopat cu toate bunatatile.

Ei bine, ieri, de cum am intrat pe usa, mi-am dat seama ca ceva nu e cum trebuie. Am stat 25 de ani (dintre care macar 20 constienti) in casa aia, stiu unde se depune fiecare fir de praf si cati franjuri are covorul din sufragerie.

Ceva se schimbase si nu-mi dadeam seama ce.

Am stat, am povestit, am mancat, m-am alintat...mai-mai ca uitasem de senzatia incercata la intrare.

Eram in hol, gata sa ies pe usa, am pus mana pe clanta si.....probabil ca am realizat in acelasi moment in care mama a zis, cu vadita mandrie in glas: "A schimbat taica-tu clanta asta, ca demult trebuia".

Usa de la intrare a avut aceeasi clanta de cand m-am nascut: era santarlie, jumate scoasa din lacasul ei, un model care acum nu se mai face, dar, elementul care o definea, nu opunea niciodata rezistenta la apasare. Era....(suna aiurea pentru o clanta, dar...) docila.

M-am uitat la "intrusa". Nou-nouta, bine montata si plina de tafna....abia se lasa apasata. Am avut un sentiment ciudat. Mi-era greu sa cred ca preferam clanta...defecta.

Si mi-am adus aminte de bancul celebru: doi tineri, proaspat casatoriti; ea, gospodina la inceput de cariera, se dadea mereu peste cap sa gateasca cele mai mancaruri dintre tocanite, cele mai supe dintre ciorbe, cele mai prajituri dintre deserturi; el, mereu stramba din nas la masa si ofta; ea nu mai stia cum sa faca bucatele mai apetisante. Pana intr-o zi, cand, o clipa de neatentie , si s-a ars mancarea. Sa mai faca alta, exclus, sotul tocmai suna la usa. Toata numai lacrimi, sotia prezinta mancarea consortului si asteapta, moarta de spaima, verdictul. El ia o lingura, gusta, si deodata se lumineaza la fata: "In sfarsit, ai invatat sa gatesti ca mama!"

Sufar de perfectionism cu complicatii. Mai scap?

Despre perfectiune am mai scris. Si am stabilit ca patratele sunt cu siguranta mai interesante decat cercurile....(prietenii stiu de ce). M-am gandit ca daca am ajuns la concluzia asta, poate ma si vindec.

Ca, odata ce mi-e clar ca un patrat nu poate ajunge cerc, n-are rost sa ma mai straduiesc. Rationamentul aparent corect si logic s-a lovit insa de o reduta "redutabila": sunt femeie, ergo logica nu are decat raaaaar (da' rar de tot!) ultimul cuvant.

In rest, despicam fire, avem o existenta interioara palpitanta, 1+1 nu fac niciodata 2 si, de parca astea nu erau de ajuns, colac peste pupaza (niciodata n-am inteles radacinile acestei expresii; care colac? de ce peste pupaza?) o saptamana pe luna ne razboim cu tot universul (si avem grija ca el sa afle asta!)

Perfectionismul face parte din categoria "viata interioara bogata". Nu stiu cum si nici cand m-am pricopsit cu el.
Nu, nu am traume din copilarie. Parintii nu m-au amenintat ca daca nu sunt "cea mai cea" la scoala, ma duc inapoi la orfelinat. Nici ca n-o sa ma mai iubeasca (bine, cateodata, cand nu mancam tot si de pe strada se auzea: " ' fiareeeee vechiii......cu-paaaaar" - "m-ul nu se auzea niciodata- ziceau ca ma dau la tigani; o fi de la asta?) sau ca n-o sa-mi mai cumpere jucarii...Pe scurt, nu si-au conditionat niciodata dragostea oferita.

Cu toate astea, sunt perfectionista si asta-mi ocupa tot timpul.
Sufar intens pentru o unghie cu lacul ciobit (nimeni nu vede, dar eu stiu ca-i acolo!), pentru lenjerie neasortata (as avea o zi incredibil de proasta daca as purta chiloti bej si sutien negru - desi, iarasi, n-ar sti nimeni), pentru parul care nu sta "cum trebuie", pentru toate micile esecuri cotidiene , pentru toate proiectele care , in ciuda laudelor, mie mi se parea ca se puteau face muuult mai bine (mai grav e ca mereu am impresia asta!)....pentru firmiturile de pe mocheta si praful din rafturi....desi stau singura si nu-i nimeni care sa mi le reproseze...Ma ingrozeste ideea de a plange in fata cuiva (oricat de apropiat), de a tipa, daca am nervi...

Asta-i "tabloul clinic", in mare. Multi ar spune sa ma relaxez si sa accept ca astea-s slabiciunile genului feminin.
Ei, de-aici apar complicatiile "bolii' - de la refuzul meu de a accepta ca, pana la urma nu-s decat... un patrat, lumea ma priveste ca atare, si, implicit, imi tolereaza "colturile".

Culmea e ca eu, la randul meu, iau ca firesti limitarile celor din jur, incerc sa inteleg si nu judec. Dar sunt bantuita de teama ca ceilalti nu m-ar intelege si tolera pe mine in situatii similare.

Cred ca perfectionismul asta, de fapt, nu-i o boala in sine, ci un simptom. Al altei maladii sufletesti mai serioase, ce se cheama neincredere in sine.

Tine de constiinta propriei valori sa intelegi ca poti iesi pe strada si cu unghiile nefacute si nefardata, fara sa 'pierzi puncte" in ochii celor din jur. Pentru ca "tu" reprezinti mai mult decat o imagine.
Tine de maturitate sa accepti omenescul din tine, chiar daca asta inseamna sa ai toane intr-o zi sau sa gresesti ceva intr-o alta.

Trebuie sa mai cresc.