Clanta

Ieri am fost in vizita la ai mei. De cand m-am mutat singura, mai apuc sa-i vad, pe fuga, si in timpul saptamanii, dar week-endul ramane "de baza" pentru flecareli cu mama, rasfat si indopat cu toate bunatatile.

Ei bine, ieri, de cum am intrat pe usa, mi-am dat seama ca ceva nu e cum trebuie. Am stat 25 de ani (dintre care macar 20 constienti) in casa aia, stiu unde se depune fiecare fir de praf si cati franjuri are covorul din sufragerie.

Ceva se schimbase si nu-mi dadeam seama ce.

Am stat, am povestit, am mancat, m-am alintat...mai-mai ca uitasem de senzatia incercata la intrare.

Eram in hol, gata sa ies pe usa, am pus mana pe clanta si.....probabil ca am realizat in acelasi moment in care mama a zis, cu vadita mandrie in glas: "A schimbat taica-tu clanta asta, ca demult trebuia".

Usa de la intrare a avut aceeasi clanta de cand m-am nascut: era santarlie, jumate scoasa din lacasul ei, un model care acum nu se mai face, dar, elementul care o definea, nu opunea niciodata rezistenta la apasare. Era....(suna aiurea pentru o clanta, dar...) docila.

M-am uitat la "intrusa". Nou-nouta, bine montata si plina de tafna....abia se lasa apasata. Am avut un sentiment ciudat. Mi-era greu sa cred ca preferam clanta...defecta.

Si mi-am adus aminte de bancul celebru: doi tineri, proaspat casatoriti; ea, gospodina la inceput de cariera, se dadea mereu peste cap sa gateasca cele mai mancaruri dintre tocanite, cele mai supe dintre ciorbe, cele mai prajituri dintre deserturi; el, mereu stramba din nas la masa si ofta; ea nu mai stia cum sa faca bucatele mai apetisante. Pana intr-o zi, cand, o clipa de neatentie , si s-a ars mancarea. Sa mai faca alta, exclus, sotul tocmai suna la usa. Toata numai lacrimi, sotia prezinta mancarea consortului si asteapta, moarta de spaima, verdictul. El ia o lingura, gusta, si deodata se lumineaza la fata: "In sfarsit, ai invatat sa gatesti ca mama!"