Eu si Ea

Ea....adica mintea mea. E o entitate aparte, cu propriile idei, vise, temeri si mai rau, dorinte! De multe ori, ne intelegem bine. Cateodata, o admir.

De si mai multe ori suntem " la cutite". Ba mai mult, ajung s-o detest fiindca imi complica viata cu fiecare nazbatie care i se nazare. Si, har Domnului, pare ca n-are alta treaba decat sa nascoceasca. Tot felul de lucruri. Dintre care cele mai periculoase sunt...gandurile. De-asta m-am si apucat sa le impartasesc. Am sperat sa fie un fel de...terapie. Ca deja se calcau in picioare pe-acolo pe la...etaj.

Dar, nimic! Am zis-o eu de mai multe ori si, credeti-ma, nu-i o lauda: gandesc prea mult. Una la mana, ca in lumea in care traim asta-i o carte necastigatoare. Doi la mana, sunt femeie. Cu atat mai putin recomandabil sa faci parada cu nelinistea neuronilor tai.

Parca niciodata nu-s mai inversunata impotriva ei decat atunci cand "naste" o idee si o despica in mii de fire pentru ca mai apoi sa se-apuce sa croiasca o realitate paralela, impletind miile de fire dupa modele de ea imaginate, cu indemanarea unui lucrator la razboiul de tesut. Modele in care, daca nu-s atenta, ma pierd, le confund, ajung sa le cred...reale.

Si-atunci, un timp, stau prinsa in capcana asta a propriei mele minti. Dupa care ma dezmeticesc. Si rup dintr-o data toata urzeala asta mestesugit facuta si jur ca n-o sa ma mai las prinsa si ma dezic de mintea mea....

Nu pot, pe de alta parte, sa o reneg...de tot. M-a ajutat de multe ori, m-a scos cu bine din examene la care nu invatasem cine stie ce, m-a facut preferata unor profesori, mi-a adus prieteni (si nu numai), m-a facut....cam tot ce sunt. Mi-a fost iubita mintea si-am fost iubita pentru mintea mea. Si m-am si mandrit cu ea de multe ori (n-as putea spune daca-i reciproc).

In perioadele noastre bune, stam de vorba "ca fetele" (daca te gandesti bine: o minte-doua minti - e la feminin, indiferent daca iei pluralul ca substantiv ori ca verb...). Ea zice, eu zic, ne dam cu parerea, si contrar cutumei la palavrageala feminina, mai tragem si concluzii.

In perioadele rele, eu sunt bosumflata, ea e in "silentio stampa", , cu efecte cel putin neplacute pentru mine si pentru cei din jur. Mama imi mai zice: Ce Dumnezeu, parca nu gandesti!" Eu ce sa raspund? "Pai nu eu...ea"?

Si, dupa o vreme, intr-o zi, vorbim din nou. Ea promite ca nu mai face (deh, femeie!), eu stiu ca minte, dar ma fac c-o cred. Pentru ca, una peste alta, am impresia ca ne iubim. Cu nabadai.