Sufar de perfectionism cu complicatii. Mai scap?

Despre perfectiune am mai scris. Si am stabilit ca patratele sunt cu siguranta mai interesante decat cercurile....(prietenii stiu de ce). M-am gandit ca daca am ajuns la concluzia asta, poate ma si vindec.

Ca, odata ce mi-e clar ca un patrat nu poate ajunge cerc, n-are rost sa ma mai straduiesc. Rationamentul aparent corect si logic s-a lovit insa de o reduta "redutabila": sunt femeie, ergo logica nu are decat raaaaar (da' rar de tot!) ultimul cuvant.

In rest, despicam fire, avem o existenta interioara palpitanta, 1+1 nu fac niciodata 2 si, de parca astea nu erau de ajuns, colac peste pupaza (niciodata n-am inteles radacinile acestei expresii; care colac? de ce peste pupaza?) o saptamana pe luna ne razboim cu tot universul (si avem grija ca el sa afle asta!)

Perfectionismul face parte din categoria "viata interioara bogata". Nu stiu cum si nici cand m-am pricopsit cu el.
Nu, nu am traume din copilarie. Parintii nu m-au amenintat ca daca nu sunt "cea mai cea" la scoala, ma duc inapoi la orfelinat. Nici ca n-o sa ma mai iubeasca (bine, cateodata, cand nu mancam tot si de pe strada se auzea: " ' fiareeeee vechiii......cu-paaaaar" - "m-ul nu se auzea niciodata- ziceau ca ma dau la tigani; o fi de la asta?) sau ca n-o sa-mi mai cumpere jucarii...Pe scurt, nu si-au conditionat niciodata dragostea oferita.

Cu toate astea, sunt perfectionista si asta-mi ocupa tot timpul.
Sufar intens pentru o unghie cu lacul ciobit (nimeni nu vede, dar eu stiu ca-i acolo!), pentru lenjerie neasortata (as avea o zi incredibil de proasta daca as purta chiloti bej si sutien negru - desi, iarasi, n-ar sti nimeni), pentru parul care nu sta "cum trebuie", pentru toate micile esecuri cotidiene , pentru toate proiectele care , in ciuda laudelor, mie mi se parea ca se puteau face muuult mai bine (mai grav e ca mereu am impresia asta!)....pentru firmiturile de pe mocheta si praful din rafturi....desi stau singura si nu-i nimeni care sa mi le reproseze...Ma ingrozeste ideea de a plange in fata cuiva (oricat de apropiat), de a tipa, daca am nervi...

Asta-i "tabloul clinic", in mare. Multi ar spune sa ma relaxez si sa accept ca astea-s slabiciunile genului feminin.
Ei, de-aici apar complicatiile "bolii' - de la refuzul meu de a accepta ca, pana la urma nu-s decat... un patrat, lumea ma priveste ca atare, si, implicit, imi tolereaza "colturile".

Culmea e ca eu, la randul meu, iau ca firesti limitarile celor din jur, incerc sa inteleg si nu judec. Dar sunt bantuita de teama ca ceilalti nu m-ar intelege si tolera pe mine in situatii similare.

Cred ca perfectionismul asta, de fapt, nu-i o boala in sine, ci un simptom. Al altei maladii sufletesti mai serioase, ce se cheama neincredere in sine.

Tine de constiinta propriei valori sa intelegi ca poti iesi pe strada si cu unghiile nefacute si nefardata, fara sa 'pierzi puncte" in ochii celor din jur. Pentru ca "tu" reprezinti mai mult decat o imagine.
Tine de maturitate sa accepti omenescul din tine, chiar daca asta inseamna sa ai toane intr-o zi sau sa gresesti ceva intr-o alta.

Trebuie sa mai cresc.