Dragostea, piedestalu' si pretentiile

La inceput este "indragosteala". Cu totii am trecut pe-acolo, macar o data (desi se zice ca mai sunt si nefericiti de-astia, care n-au parte....). Unii s-au mai intors, ca le-a placut. Altii, dupa ce s-a risipit fumul "parjolului", si-au facut cruce de "Doamne fereste" si au fugit ca dracu' de tamaie.

Eu sunt o recidivista. Am zburatacit de cateva ori pe langa flacara asta ( m-am si ars "de cateva ori-1") si am tras concluzii. Despre ce se-ntampla atunci cand locul organelor interne e luat de roiuri de fluturasi multicolori si atat de agitati...Si despre felul in care, de cele mai multe ori fara sa ne dam seama, alungam nebunia asta de culori si senzatii...Si dup-aia aratam cu degetul in curtea "vecinului".

Am citit odata, demult, ca atunci cand "eu" devine "noi", fiecare trebuie sa aiba grija de "capatul sau de relatie". Pe vremea aia, n-am inteles mare lucru (eram incepatoare...si credeam ca orice lucru are un singur capat...intre timp am aflat ca exista si exceptii, cea mai notabila fiind crenwurstul!). Si, in multe randuri, nu mi-am ingrijit cum se cuvine "capatul" meu... fiindca mama mi-a dat de toate acasa (inclusiv sfaturi), dar n-a stiut sa-mi puna in mana un tom de referinta: "Cum sa-ti ingrijesti capatul de relatie - a user's guide"

S-o luam cu inceputul. Inceputul lui "noi". E momentul in care fiecare crede ca si-a gasit jumatatea. Celalalt este investit cu toate calitatile din lume, defecte ioc, iar idealizarea merge pana acolo incat partenerul este urcat aproape cu forta pe un piedestal (cand el s-ar fi multumit cu un loc cald la tine-n suflet....), pentru a fi venerat in voie.

Si timpul trece....si de unde nu stiai cum sa dai mai mult (chiar daca nu ti s-a cerut) , sa faci mai mult, sa oferi si luna de pe cer (macar in poza...), CEVA se schimba. De unde pana mai ieri considerai un privilegiu faptul ca cel de langa tine te lasa sa-l iubesti, ajungi sa crezi ca cel privilegiat e el ca ti-ai coborat privirea asupra crestetului sau.

De unde iubeai "matzaielile" lui si-i faceai cu drag ceai cand era racit, ajungi sa te-ntrebi "adica cum e bolnav? Acu' cand aveam si eu chef sa merg in parc.... sa ia un paracetamol si sa lase vaicareala..." Cu alte cuvinte, incep pretentiile. Si-un soi de lupta muta pentru..."piedestal"!

Pentru majoritatea e inceputul sfarsitului. Putini se intreaba "de ce". Raspunsul e acolo, doar sa lasi orgoliul la o parte si sa-l vezi: atunci cand ti se pare ca nu esti pretuit "la justa valoare", atunci cand ai impresia ca n-ai mai primit demult o floare, o vorba frumoasa, o surpriza, incepe prin a te-ntreba cand a fost ultima oara cand le-ai daruit, la randul tau.

Dar nu automat, fiindca stii ca "trebuie" si ca celalalt "asteapta" (impostura in dragoste se simte!), ci fiindca sufletul ti-a dat branci. Iar daca nu ti-a mai dat demult, inainte sa dai vina pe celalalt, arunca o privire si vezi daca n-au crescut balariile cat casa in "ograda" propriului suflet.

Si daca da, aduna-le pe toate si da-le foc fara prea multe ezitari. Relatiile adevarate renasc din propria cenusa!

Nunta la Palat

Slava Domnului, cu un ultim efort de asortare a gentii cu pantofii, cu rujul si cu buna-dipozitie (o ai, n-o ai, tre' sa fie!), si cu o ultima zvacnire agonizanta a portofelului (iarta-ma buget, promit ca nu mai fac!), am incheiat si sezonul de nunti de anul asta. Da' nu oricum, ci apoteotic. La Palatul Snagov.

*****

Sambata seara, impaiere maxima, rochie little si black, bijuteriile "alea de duminica" , haina de luat ochii si plic auriu (ca si accesoriile, ca si sandalele...ce sa mai, fitza de fitza). Ma lustruisem inclusiv pe bombeu si mergeam...atent sa nu ma sparg (Colibri sa traiasca, sa le platesc copyrightu').
Tata spalase autoturismul de familie (aiurea, ala de sucit gatul la gagici - cine-a mai vazut A4 negru "de familie"?). Mama se rujase (ce nu face ea decat rar...da' rar de tot!). Ne-am "incarcat" si...directia Otopeni-Tancabesti-Ciolpani-dreapta la benzinaria Petrom.

*****

Din sosea, mergi pe un drum luuung-luuung, prin bezna, fara indicatoare. De fapt, sunt si de-alea: "Atentie, sar caprioare!" Si-a lungit tata gatul degeaba: n-a sarit nici una !
In fine, aleea spre Palat, cu faclii pe dreapta si pe stanga, bariera unde 'fala noastra si mandria, cu onor - jandarmeria" te cauta pe lista invitatilor. Tata se da la glume cu individul: "Ne dati voie inauntru? Ca daca nu, ne-ntoarcem acasa!" Surpinzator pentru prejudecatile mele, individul marseaza: "Ne dati noua darul, daca tot ati batut drumul pana aici, si nu-i nici o problema!". Bugetul familiei a inlemnit de groaza si tata a calcat acceleratia.

*****

Am parcat in capatul aleei, cam in "balarii", departe de cladirea luminata ca pomul de Craciun. Mama a intrat cu tocurile in pamant si l-a boscorodit pe tata in surdina, cu scurte accente sonore, pana la intrarea in Palat. Dupa care l-a trimis sa mute masina mai aproape.
La intrare, fericitii miri, sampanie, pupaturi cu necunoscuti, "sa va traiasca", un sandvis cu...fitze pe care-l indesi in gura de rusine, ca n-are nici un gust si verdictul "hostess-elor': "Masa X".

*****

Ar fi nedrept sa nu recunosc meritele nuntii la Palat: muzica buna, din toate timpurile (fara sarbe, perinitze, grecesti, arabesti, manelesti...), salon separat pentru copii unde vreo 3 clovni distrau pustimea (recunosc ca m-am strecurat printre baloane de cateva ori in noaptea respectiva, in amintirea unor vremuri de mirare si fericire deplina), lume eleganta, conversatie pe masura.
Si totusi....

*****

Carcotasa, cum m-a facut mama, era imposibil sa nu gasesc subiect de "tocat"...si inca unul...gras: meniul.
Ca la marile restaurante, era tiparit, pe masa, legat cu fundita.
Bine ca nu l-am frunzarit inainte de aperitiv, ca nu mai mancam nimic! Terina de iepure cu coacaze si..., galantina de fazan cu nuci de padure (sau invers), barcuta cu spuma de avocado si creveti marinati...pana si ruloul de sunca cu salata de cruditati era cu varza murata, ergo, necomestibil!
Cat despre 'profiterol cu foie gras si cognac"...mi-a scos inghetata din cap pentru o buna perioada de timp!
Iar bombonica pe tortul de "odihneasca-se-n pace" a fost "sorbet-ul de mere cu Calvados". Am facut eu o ancheta discreta printre comeseni (lume cu staif, in majoritate medici)....ce natie de animal o fi Calvados asta? Cu pene, cu puf? Cu sorici? Si-n ce limba? Au aparut ramasaguri: ca-i vita, ca-i capra, ca-i....
Era lichior!

*****

La final, la tort, alta surpriza: au adus "agregatul", mare, frumos, decorat de se-nvartea dupa soare....mirii au apucat cutitul intr-un glas (DJ-ul a botezat-o "Marinella" pe mireasa "Manuela", tot de emotia momentului cu glazura lucioasa si trandafirasi), am pozat si-am aplaudat....dupa care frumosul etajat a disparut si noua ni s-a servit o prajiturica model - jofra, impopotonata si-aia cu capsuni si topping asortat (ce-i drept, delicioasa, as fi luat-o la pachet - ca toata nu se mai putea manca la ora 4 dimineata!), dar care n-avea nimic de-a face cu tortul!
Mama, sfatoasa si trecuta prin viata...mai vazuse. Si mi-a zis ca "se practica" si ca nu intotdeauna "what you see is what you get..." (indiferent de pretentiile ambiantei...)

*****

Dupa ce mirii s-au plimbat pe la toate mesele cu fotograful dupa ei (faceti poze cu maimutaaaa...), a sosit momentul plicului, al pupatului si-al plecatului.
Am capatat unul din aranjamentele florale de pe masa (ca tot n-aruncase buchetu'!), iar mireasa mi-a soptit discret, dar practic: "Dupa ce se ofilesc florile, poti sa faci salata in castron!"

** ZĂ END**

Firu' care nu te lasa-n pace

Cum, care fir? Ala pe care-l despicam. In 4, in 8, in 16 si-n alti multipli.Care, cat e el de fir, si prin urmare subtire, capata adesea proportii impresionante si se transforma intr-o umbrela. Care nu te protejeaza de "ploaia" de suspine, ci impiedica razele "zambetului" s-ajunga la tine.

Despicarea firului e boala grea. Nu toata lumea are vocatie. Aia de stau bine cu productia de ganduri sunt, de obicei, primii predispusi sa se contamineze. Dintr-un motiv sau altul (ei, uite, ca sa aflu care-s motivele astea as da si regatu', si calu' si colectia de surprize de la guma Turbo), adesea si in ciuda oricarei evidente care spune ca 1 + 1 =2, mintea o ia razna: da' de ce? da' daca 2 ala e pus la misto acolo? da' daca, de fapt, avem de-a face cu 1 - 1 si vreun zarghit care trecea intamplator prin preajma a pus "cruce" operatiei matematice?

Simti ca te ia cu calduri, stomacul se fac mic-mic (si lui ii e rusine cu tine!), de la microprocesor vin tot felul de comenzi care scurtcircuiteaza sistemul de operare (oare cine le-o da?) si adio zambet, adio bucurie!

Nu stiu cum se face (minunile tehnologiei!), dar odata ce te-ai apucat de despicat, e ca la testul cu margareta ("ma iubeste", "nu ma iubeste"). Numai ca, fir-ar sa fie de viata fara noroc, margareta asta are intotdeauna un numar par de petale! Nu stiu cum au hibridizat-o astia si cum au incrucisat soiurile, ca mereu da cu virgula! N-ai cum sa despici si sa te bucuri de ce-ai gasit!

Cu toate astea, continuam sa practicam sportul (mintii?). Femeile mai des decat barbatii. Ce-i drept, intre serviciu, meciul Farului cu FC National (ca derby-urile deja sunt demodate...) si o zbenguiala in dormitor, cand sa mai ai timp sa intorci problema pe toate partile (mai ales pe alea pe care nu le are!)?

In schimb, consoartele vad telenovele si le-apuca meditatia. Si rastalmacirea. Si nemultumirea. Si florile alea pe care le-au primit poate ca nu-nseamna "te-iubesc-si-cand-ai-bigudiuri-si-masca-verde-pe-fata", ci"iarta-ma-ca-iar-am-inghesuit-o-pe-Mimi-de-la-4-prin-lift-si-nu-numai". Si de ce i le-a adus albe? Ca la mort? Ce, adica iubirea lor a dat coltul?

Si fie se-mbufneaza si pana la cearta conjugala nu mai e decat un pas (consortul oricum nu pricepe ce naiba a mai facut, ca doar i-a adus si flori, si-o iubeste si cu bigudiuri, si cu...), fie....tace, dar necazul se cuibareste-n suflet si dospeste acolo nefericire.

Recunosc: despic firul in 4 cu un talent nemaivazut (ce-i drept, l-am si cultivat cu rabdare ani de-a randul...) si tare m-as lasa de sportul asta. In afara de crampe sufletesti, de carcei psihici si zambete luxate nu mi-a adus nimic bun. Numai ca, precum tutunul, face rau, dar da dependenta.
Am incercat diverse "leacuri", dar un lucru-i sigur: firele despicate de care vorbesc eu nu se trateaza cu balsam, nici macar c-o masca de buna calitate!

Si m-ntreb care-i metoda prin care sa elimin toate firele cu potential despicabil din viata mea. Nu de alta, dar prea des ma-ncurc in reteaua fina (dar parsiva!) de firisoare, ite si ate. Si sufletul, desi dornic sa zboare sus, in urma viselor, nu mai gaseste calea.

Despre imperfectiune (sau "Of squares and circles")

Perfectiunea e un termen relativ, precum frumusetea. Mai exact, cum zicea amicu' Shakespeare, "is in the eye of the beholder". Ca idee absoluta, e un fel de fata Morgana - toata lumea alearga dupa ea, dar nimeni n-o atinge.

Ne-o dorim, insa. Avem impresia ca, daca am fi perfecti (adica nu stiu cum, exact, ca parca am stabilit ca perfectul meu nu-i totuna cu perfectul altora), viata noastra ar fi mai frumoasa, am descoperi putul cu petrol in fundu' curtii, ar alerga "secsii opusi" dupa noi cu limba scoasa de-un cot, administratorul ne-ar sari sistematic de la plata intretinerii si am gasi mereu loc de parcare in fata blocului, indiferent de ora de sosire.

Poate ne-ar ajuta daca ne-am gandi serios la intrebarea: "ce-i mai atragator: cercul sau patratul?"Suna simplist, dar genereaza concluzii.

Cercul e forma perfecta, simetria simetriilor, forma fara cusur. Si totusi, pentru cat timp iti poate mentine atentia treaza? Dintr-o ochire, fie ea si superficiala, l-ai...citit. Si poti trece mai departe.

Pe cand patratul (ca sa nu mai vorbim de fratii si surorile mai mari...multidimensionale), are profunzimi si cotloane care merita sondate. Mergi cat mergi pe-o latura si, brusc, da coltul...viata-i plina de surprize alaturi de-un patrat! Cercul se rostogoleste de unul singur, dar iti trebuie o reala maiestrie sa dai de-a dura un patrat: se mai opinteste, se mai impotmoleste, dar tocmai asta-i marea provocare!

Ei bine, cam asa sta treaba si cu oamenii.
"Perfectiunea e plictisitoare" nu-i o scuza de tipul "cine n-ajunge la struguri...", ci purul adevar. In plus, fiecare din noi a fost, macar o data-n viata, perfect: in ochii celui indragostit. Bine ca ne trece dupa un timp ( cand indragosteala da cu capul de traiul cotidian si-o vezi pe Alba-ca-Zapada spaland rufe si pe Fat-Frumos ducand gunoiul) , ca altfel ne-am plictisi grozav pe lumea asta.

Daca cel de langa noi ar avea mereu reactii perfecte, nu ne-am mai certa...si n-am avea prilej de impacari.
Totul e ca "imperfectiunile" ei sa se potriveasca cu ale lui. Sa fie complementare. O regula matematica simpla (stiu, stiu, in viata 1 + 1 mai fac si 3, dar asta-i alta poveste) ne spune ca " - " + " - " = " +". In traducere (foarte) libera o suma de imperfectiuni pot da...un cerc, la o adica!

Cand celalalt te conduce

Relatiile in care ambii parteneri au depturi si puteri egale sunt rare. Atat de rare incat, statistic, nu prea exista. (99% sunt "inegale", in timp ce 1 % e eroarea de esantionare). Lucru care nu-i de mirare.

Cand se-ntalnesc proverbialele jumatati, rezulta un intreg. Problema apare cand ne dam seama cu uimire ca avem...un cap in plus. Ca din frumoasa poveste sa nu rezulte un...monstru, unul din capete trebuie redus la tacere.

Ca-n orice stat, puterea se poate lua treptat sau printr-o revolutie, urmata de ghilotinare, ceea ce e dureros pentru "decapitat" si mai cu seama pentru relatie. Si fiindca am stabilit de la inceput ca democratia "nesistematizata" nu-i o optiune, relatia poate avea doua tipuri de conducere: republica prezidentiala si republica parlamentara.

In republica prezidentiala, "prezidentul" (adica ala al carui cap a fost mai tare!) are puteri discretionare: el hotaraste ce , cum, unde, de cate ori, si mai ales DACA! El nu conduce numai viata comuna, ci si viata celuilalt. Dreptul de "veto" este anulat din start.

In multe cazuri, acesta e barbatul. In la fel de multe cazuri, femeia nu comenteaza. Fie ca asa i se pare normal ("mostenire de familie"), fie ca e atat de bine "dresata" (a se citi "terorizata" - barbatii sunt capabili sa instaureze cu mare succers teroarea psihologica!), ca nu mai gaseste putere sa se opuna. Unele pot s-o duca asa o viata. Si sa aiba impresia ca sunt mai fericite, cu fiecare palma (nu neaparat fizica) primita. Si astea-si merita soarta.

In republica parlamentara, presedintele propune, dar pentru ca propunerea sa devina norma, Parlamentul trebuie s-o aprobe. Unde mai pui ca pot exista si "initiative parlamentare", se poate face lobby pentru destinatia de concediu, pentru biletele la meci sau pentru achizitionarea unei noi perechi de pantofi, ce sa mai, e aproape democratie in toata regula!

Personal, am condus si-am fost condusa. Cu riscul de a le umple de groaza pe feministele emancipate (alea "egale" despre care am scris zilele trecute), recunosc ca atunci cand glasu-mi cristalin de gainusa s-a auzit mai tare decat vocea consortului cu creasta, m-am plictisit. Repede. Vesnicele "cum vrei tu" si "da" mi se par mai degraba lipsa de personalitate decat dragoste netarmurita. Da, imi place sa particip la luarea deciziilor....dar nu singura!

Cand am fost condusa...abuziv si absurd, m-am revoltat mai devreme sau mai tarziu, chiar daca asta a-nsemnat sfarsitul relatiei. N-am putut sa ma neg pe mine la nesfarsit. Pretul mi s-a parut prea mare.
La domniile...discrete, dar "rightful", am facut elegant un pas in spate si o reverenta gratioasa...din care am fost ridicata in brate . Si-atunci mi-a fost drag sa ma las condusa- de mana, la dans, prin viata (de data asta feministele cred ca si-au facut cruce-n cerul gurii cu varful limbii).

Concluzia? Nu-i de ajuns sa porti pantaloni si 44 la picior ca sa stii cum se conduce (o masina, o relatie...) Dar daca demonstrezi ca stii cum sa faci ca greul sa devina floare, lacrima, zambet si relatia o poveste ale carei file ai vrea sa nu se termine niciodata, atunci poti sa...treci la volan. O sa-mi placa sa stau "in dreapta", fiindca stiu ca, indiferent daca port sau nu centura, voi fi in siguranta.