Ai putintica rabdare, stimabile....

Eu n-am. Nu ca "putintica", n-am deloc. Cand imi doresc ceva, vreau sa se intample, ca prin magie, ACUM.
Cand eram mai mica si-mi doream o jucarie sau o carte, tropaiam de nerabdare pana o aveam in mainile mele. Si simteam ca lumea mea de copil se sfarseste atunci si acolo, in cazul in care gaseam libraria inchisa....

Am crescut, dar nerabdarea nu s-a maturizat. Cand am ceva de spus cuiva, de impartasit o bucurie sau de dat o veste proasta, simt nevoia s-o fac imediat ce ideea m-a lovit. 'Geaba mi s-a intamplat de multe ori sa-mi dau seama ca tocmai graba asta m-a facut sa nu am rezultatul dorit, 'geaba mi-au spus ai mei si mi-au confirmat si prietenii ca toate lucrurile se intampla la timpul lor....Eu le doresc in continuare la "timpul meu".

Ei, si cum viata e un bun profesor, desi, cateodata cam aspru, atunci cand, orice-ar face, nu pari a pricepe mesajul, lectia mea de capatai e cea a rabdarii. Altele le-am mai deprins, la unele am luat chiar note mari, la altele...am rupt de-un cinci, dar am ramas mereu corigenta la studiul materiei care spune ca atunci cand ai impresia ca mori daca nu faci/spui/capeti un lucru, e mai bine sa te dai un pas inapoi, sa tragi aer in piept si sa mai vezi odata "the big picture".

Asa incat, stiu inca de la inceput atunci cand imi doresc cu ardoare ceva, ca va dura. Ca, cel mai probabil, vor fi si piedici. Dar asta nu ma impiedica sa simt aceeasi ameteala si tremur interior atunci cand dau de-un obstacol. Pentru ca n-am niciodata certitudinea ca voi putea sa-l dau la o parte, ca-i doar un alt capitol din lectia neinvatata. Cateodata, nici macar nu depinde doar de mine.

Eu si viata aveam, insa, semnul nostru. Daca atunci cand am impresia ca ma indrept cu toata viteza spre un zid de care ma voi zdrobi, exact in ultima clipa ( aia in care-ti trece intreaga viata prin fata ochilor...) , portile aparute de nicaieri se deschid larg in fata mea, inseamna ca am mai trecut un test al rabdarii. Sper de fiecare data sa fie ultimul.