Snurul

Povesteam prin iarna (aia calendaristica) cum ca printre bagajele cu care-am plecat de la ai mei, se numara si-un obicei drag numit "Plantatia".
Ei bine, nu e singurul. Alaturi de el, in "zestre", mai am unul. La fel de important, la fel de iubit, cu un iz de "ca prin farmec". E vorba de snur. Snurul de Martisor.

Pe 1 martie nu-mi mai pun martisor in piept din copilarie. In schimb, imi leg la incheietura mainii drepte snurul alb-rosu. La noi in familie se spune ca il pui in primul copac pe care-l vezi inflorit (anul asta am facut o mica....abatere, fiindca inflorisera pomii inca de pe 1 martie...), iti pui o dorinta si faci trei noduri.
C-o fi superstitie, c-o fi copilareala, greu de spus. Eu stiu una: ca toate dorintele puse 'la snur" mi s-au implinit. E drept ca n-am cerut niciodata castele, printi, munti de bani sau altele asemenea. Fiindca nici macar nu cred ca m-ar face fericita. M-am limitat la lucruri marunte, omenesti, dar dorite din tot sufletul.

Ieri am legat in pom "new entry-ul" de anul asta, in acelasi loc in care l-am innodat pe cel de anul trecut:... asta dupa ce in week-end, am descoperit ca nu sunt singura "dependenta" de snur:
...suntem mai multi!

Varstele sufletului

Varsta e o inventie venita din dorinta omului de a ordona o intamplare : viata.
Adesea, in loc sa ne rezumam s-o traim din plin, insirandu-i cu nesat firul de mirare si bucurie, o irosim incurcand "ghemul" prin obstacolele pe care tot noi le-am nascocit si le-am trecut in buletin la rubrica "data nasterii".

Am cunoscut tineri de 60 de ani si batrani de 20. E dovada vie ca sufletul traieste dupa legile proprii si nicidecum dupa prejudecatile inguste ale mintii omenesti. El are o existenta ritmata diferit. Poate intineri si-mbatrani, si-ntineri iar si iar. Poate trai o copilarie vesnica. Doar sa-l lasi.

Sunt oameni care se sperie de navalnicul din ei. Sau se lasa speriati de privirile dezaprobatoare ale celor din jur. Dezaprobarea asta nu-i decat expresia unei neputinte. Si a unui fel de invidie. Invidia fata de cel care mai poate visa, mai poate chicoti, care-si aminteste copilaria de parc-a fost ieri si nu-i e rusine sa se dea in leagan sau sa se sarute in vazul lumii, daca-i da inima ghes.

Ridurile sufletului nu se dreg cu creme. Cei care, in ciuda timpului care-a trecut peste ei cu bune si (mai ales) cu rele, si-au pastrat entuziasmul, bucuria si o o sinceritate cu parfum de candoare, nu se pot ascunde. Au o sclipire rara in ochi. Si raritatile nu-s pe placul celor multi.

Nici eu nu mi-am ascultat sufletul intotdeauna. Am avut "30 si" de ani la 19 si 16 la 25. M-am lasat coplesita de griji, si ganduri, si temeri care nu erau ale varstei mele. Si nici macar nu-mi apartineau.
Sufletul ma tragea de maneca sa traiesc, iar eu confundam dorul de viata cu extrasistolele si luam pastile ca sa-mi treaca.
Pana la un moment in care-am inteles ca sufletul nu poate fi tradat decat cu pretul...vietii. Pentru ca traiul altfel decat "din suflet" nu se numeste viata, ci supravietuire.

Stiti desenele animate in care eroul - fie el Donald ori Tom, ori Jerry - paseste prin aer intre doua cladiri si cade doar in momentul in care privirea partenerului ramas "on the safe side" ii atrage atentie asupra haului de dedesubt?
Ei bine, vreau sa fiu surda toata viata la vocea "rationalilor" care-mi spun ca "nu mai am varsta potrivita ca sa..." si sa ignor privirea care ma trage spre pamant. Fericirea nu e data de traiul aprobat de "gura lumii".

Nu cred ca fusta deasupra genunchiului e scandaloasa la 50 de ani. Nici ca trebuie sa ai "o varsta" ca sa poti emite o opinie pertinenta. E o bucurie sa vezi cupluri de 60 de ani mergand de mana prin parc si-mi plac oamenii in toata firea care fac vara, la mare, castele de nisip.

Viata adevarata e cea in care pasesti pe calea sufletului. Da, aia impletita din vise, sperante, iluzii si incredere. Ochii celorlalti o vad fragila. Dar ochii tai sclipesc. Fiindca o simti mai trainica decat orice drumeag batatorit de milioane de pasi.

De pe langa casa....

Nu orice casa. Casa Presei. Oricat ar parea de ciudat, lucruri frumoase sunt peste tot...Da, da, chiar si la serviciu. Numai sa-ti lasi ochii sufletului sa le vada si sa se bucure de ele.
Mult timp am fost cam... oarba. Nu faceam poze aproape niciodata. Nu-mi placea. Dar, paradoxal (si tipic feminin, as zice) voiam sa am surprinse clipele magice din viata mea. Dar sa le faca altcineva.

De un timp am invatat ca nimeni nu poate vedea lumea prin ochii tai....decat tu. Emotia pe care-o simti in fata unui instantaneu de viata n-o poate surprinde altcineva. Si n-as mai da privilegiul asta pentru nimic in lume.

Ma intreb daca am putut sa "prind" vraja apusului pe care l-am vazut acum cateva zile, chiar daca nu-i grozava calitatea imaginilor (atata poate telefonu'...):

La inceput, un pic, si...de departe:

M-am apropiat atat de mult incat simt si-acum arsura...
Promisiunea unui "maine" la fel de frumos....

Umbla vorba prin targ...

...ca a venit primavara. Sau, cel putin, asa mi-a spus mie cineva. De incredere.
Si a avut dreptate. Iaca niste dovezi:

In Herastrau a crescut nivelul apei....suficient cat sa fie destula de baut!

Si la munte au aparut primele vestitoare:

Dar astea m-au amutit pur si simplu (sa fi fost numarul? ori...culoarea?)

....Din cauza asta, le-am mai facut o poza, mai de aproape...ocazie cu care, am bagat de seama, printre atatea stelute albastre, una...mai altfel. Ce sa fie? Ce sa fie?

Uite ASTA era:

Ma gandesc sa-i cant...M-o auzi dintre pixelii intre care s-a ascuns?

Ziua (Barbati)LOR

Nu zic ca toate pe lumea asta sunt drepte, desi mi-ar placea. Dar la zile dedicate, ma bucur ca lucrurile sunt cate de cat puse in ordine. Desi, la cat PR se face pentru 1 si 8 Martie, ziua de azi trece oarecum neobservata....

Dar ea exista. Si e a barbatului. Fiindca, oricat ar parea de ciudat, mucenicii (aia 44) n-au fost dintotdeauna niste....covrigei dulci (si nici cifra n-a reprezentat un numar de....pahare).
Eu ma bucur sa-i sarbatorim. Fiindca mie-mi plac.

Da, si atunci cand lasa capacul ridicat la toaleta (lor le trebuie ridicat, noua coborat - poate si pe ei ii deranjeaza ca-l gasesc mereu jos....), si cand se duc la beri prelungite, si cand injura la meciuri. Chiar si atunci cand pun sosetele murdare langa canapea. Tineti minte ca, daca le-ar pune in cosul de rufe, ar fi femei. Ceea ce nu ne dorim!

La multi ani, domnilor!

The game of give & take

Sa dai si sa primesti. Asta nu-i numai jocul dragostei, ci si definitia vietii.
Asta facem in fiecare zi, din prima clipa. Luam viata de la parinti si o dam, la randul nostru, copiilor nostri. Primim dragoste, atentie, tandrete si, mai tarziu, le daruim. Si-atunci e bine sa fie din suflet.

Imi place sa dau. Cred ca tot dintr-un motiv egoist: fiindca ma bucur de doua ori - de bucuria mea si de cea a "destinatarului". Entuziasmul care ma cuprinde cand pregatesc un dar, o surpriza, cand pun la punct toate detaliile, cand simt cum planul se tese incet-incet, nu se compara cu nimic.
Poate doar cu senzatia resimtita atunci cand primesc, la randul meu, ceva. Dar nu orice. Nu ma impresioneaza buchete enorme de flori, bijuterii scumpe, invitatii la restaurante exclusiviste. Cel mult ma flateaza. Pentru ca simt ca, pe undeva, scopul lor a fost sa ma "dea pe spate". Ma topesc, insa, micile nimicuri. Lucruri marunte, care pentru altii n-ar avea, probabil, nici o insemnatate, dar care, intr-un limbaj stiut doar de suflet, inseamna TOT.

Oricat ar parea de ciudat si de paradoxal, nu toata lumea stie sa primeasca. Desi te-ai gandi ce poate fi mai simplu de-atat...Ei bine, cateodata, poate deveni infinit mai complicat decat sa dai. Sufera de asta toti cei care n-au primit dintotdeauna. Cei de la care s-a pretins mai mult decat li s-a dat. Cei care, intr-un fel sau altul, s-au simtit "folositi".

Oamenii astia dezvolta, in timp, un comportament de catel de pripas care-a luat o data in viata o bataie sora cu moartea de la cineva care, initial, se apropiase sa-l mangaie si "maraie", mai tarziu, la toate vocile prietenoase. Fiindca sunt patiti.
Dar ar vrea cu disperare putina afectiune. Numai ca se tem cumplit ca pentru putinul asta dupa care sufletul lor jinduieste, o sa primeasca o "nota de plata" din care n-o sa-si mai revina niciodata.
Din cauza asta, atunci cand primesc ceva, sunt uimiti. Uimirea asta genereaza stangacie. Si agresivitate, uneori. E ca atunci cand primesti in maini o...paine fierbinte: iti lasa gura apa dupa ea, n-ai vrea sa cada pe jos, dar nici nu stii cum s-o "manevrezi'. Cu grija, as zice eu.

Lucrurile venite din suflet se simt. Ca si cele din obligatie. Sau cele "la schimb". Poti cel mult sa te prefaci ca nu observi, dar de fapt stii. E si asta o conventie. Dar dincolo de ea, sunt lucrurile adevarate. Cele care conteaza. Si care-ti sunt daruite cu un singur scop: ca tu sa te bucuri de ele. Ai grija s-o faci asa cum trebuie: din toata inima.

Roblogfest 2007

Abia am asteptat Roblogfestu'. Trecuse ceva timp de la ultima intalnire "tovaraseasca" si eram nerabdatoare sa revad o gramada de lume. De fapt, asta a si fost: o ocazie sa ne vedem, sa bem (sucuri - eu, ca eram cu masina), sa povestim, sa ne pozam si sa ne simtim bine.

Locul mi s-a parut bine ales (suficient de mare si de aerisit), tricourile si ideea "etichetelor" din piept foarte nimerite. Cum ma asteptam, n-a contat foarte mult daca erai "pe lista" ori ba. Nu cred c-a fost cineva care a vrut sa participe si n-a fost lasat sa intre!

Mai putin m-au incantat festivitatea de premiere in sine (prea scurta, prea "agitata" - nici prezentatorii, nici premiantii n-au stat locului o clipa, sa le fac si eu o poza ca lumea..., ca sa nu mai punem la socoteala ca scrisul de pe retroproiector era pe "mufele" lor) si (diz-)abilitatile DJ-ului...Daca muzica ar fi fost mai inspirat aleasa, jur ca m-ar fi dezlipit doar cu spaclul de pe ring, la 6 dimineata!

In rest, se stie deja care sunt castigatorii. Se pare ca s-a votat conform unei logici binare: ori A ori B. Bine ca n-au iesit Zoso & Visurat si la cel mai bun blog colectiv....
Anyway, dupa cum spuneam, mai putin a contat festivitatea in sine (chiar si organizatorii au parut ca trec in viteza mare peste "formalitati"), cat prilejul de a "socializa". Si am socializat, nu gluma! Iaca niste mostre:

Netboy, Visurat, Piticu & Adrian (s-au inghesuit toti la pozat cu marele castigator, poate-poate "se ia ceva" ...)

Dragos Novac & asistenta
Gramo's & aglomerari spontane (cei doi - pardon, trei-Gramos n-au vrut la poza decat...aglomerati)
M-am bucurat tareee sa ma revad cu Marie & Silvia

Am avut ocazia s-o vad (desi nu ne-am cunoscut personal) pe Andressa. Daca si blogul e la fel de frumusel, o sa devin fan!



Alt "grup statuar" cu continut celebru: Adrian, Nihasa, Bobby, Zoso (fanele stiu de ce...) si Netboy

Preferatii mei

E vorba despre vestitori. Vestitorii primaverii. Florile mele preferate. Nu stiu ce nu mi-oi fi ales si eu o floare preferata care sa se gaseasca tot timpul anului....(tot asa si cu fructele - ma innebunesc dupa piersici; astept un an ca sa le mananc o luna- cele turcesti nu se pun!). Fara ghiocei, nu simt c-a trecut iarna.

Ieri n-am gasit si pace. Acum vreo doua saptamani, cand inca nu era momentul lor, erau. Am vazut un buchet mare de tot (nefiresc de mare pentru un buchet de ghiocei...) la o florarie la colt de strada. Eram in masina, ma grabeam spre...(putin important catre ce, mereu ne grabim spre....undeva). Dar nu i-am uitat. Ieri am regretat din suflet ca n-am oprit atunci sa-i iau...

Pana la urma am cumparat zambile. N-am nimic impotriva lor. Doar ca...imi par putin prea...stridente (poate e de la miros....) pentru niste flori de primavara. Si-n plus, nu-mi place sa recurg la "inlocuitori".

Azi am primit. Buchetele mici, firave, dar...adevarate.
A venit primavara.