Varstele sufletului

Varsta e o inventie venita din dorinta omului de a ordona o intamplare : viata.
Adesea, in loc sa ne rezumam s-o traim din plin, insirandu-i cu nesat firul de mirare si bucurie, o irosim incurcand "ghemul" prin obstacolele pe care tot noi le-am nascocit si le-am trecut in buletin la rubrica "data nasterii".

Am cunoscut tineri de 60 de ani si batrani de 20. E dovada vie ca sufletul traieste dupa legile proprii si nicidecum dupa prejudecatile inguste ale mintii omenesti. El are o existenta ritmata diferit. Poate intineri si-mbatrani, si-ntineri iar si iar. Poate trai o copilarie vesnica. Doar sa-l lasi.

Sunt oameni care se sperie de navalnicul din ei. Sau se lasa speriati de privirile dezaprobatoare ale celor din jur. Dezaprobarea asta nu-i decat expresia unei neputinte. Si a unui fel de invidie. Invidia fata de cel care mai poate visa, mai poate chicoti, care-si aminteste copilaria de parc-a fost ieri si nu-i e rusine sa se dea in leagan sau sa se sarute in vazul lumii, daca-i da inima ghes.

Ridurile sufletului nu se dreg cu creme. Cei care, in ciuda timpului care-a trecut peste ei cu bune si (mai ales) cu rele, si-au pastrat entuziasmul, bucuria si o o sinceritate cu parfum de candoare, nu se pot ascunde. Au o sclipire rara in ochi. Si raritatile nu-s pe placul celor multi.

Nici eu nu mi-am ascultat sufletul intotdeauna. Am avut "30 si" de ani la 19 si 16 la 25. M-am lasat coplesita de griji, si ganduri, si temeri care nu erau ale varstei mele. Si nici macar nu-mi apartineau.
Sufletul ma tragea de maneca sa traiesc, iar eu confundam dorul de viata cu extrasistolele si luam pastile ca sa-mi treaca.
Pana la un moment in care-am inteles ca sufletul nu poate fi tradat decat cu pretul...vietii. Pentru ca traiul altfel decat "din suflet" nu se numeste viata, ci supravietuire.

Stiti desenele animate in care eroul - fie el Donald ori Tom, ori Jerry - paseste prin aer intre doua cladiri si cade doar in momentul in care privirea partenerului ramas "on the safe side" ii atrage atentie asupra haului de dedesubt?
Ei bine, vreau sa fiu surda toata viata la vocea "rationalilor" care-mi spun ca "nu mai am varsta potrivita ca sa..." si sa ignor privirea care ma trage spre pamant. Fericirea nu e data de traiul aprobat de "gura lumii".

Nu cred ca fusta deasupra genunchiului e scandaloasa la 50 de ani. Nici ca trebuie sa ai "o varsta" ca sa poti emite o opinie pertinenta. E o bucurie sa vezi cupluri de 60 de ani mergand de mana prin parc si-mi plac oamenii in toata firea care fac vara, la mare, castele de nisip.

Viata adevarata e cea in care pasesti pe calea sufletului. Da, aia impletita din vise, sperante, iluzii si incredere. Ochii celorlalti o vad fragila. Dar ochii tai sclipesc. Fiindca o simti mai trainica decat orice drumeag batatorit de milioane de pasi.