De ce vreau sa stau singura

Fiindca e incomod. Pentru ca rastoarna tot ce am trait pana acum. 20 si...de ani de huzur, de "lasa, mama, ca fac eu, ca tu o sa ai timp cand oi fi la tine acasa".
Ei bine, vreau sa-mi stric unghiile cu detergent, vreau sa fac basici cand m-oi chinui cu prima ciorbita/tocanita sau orice alta tentativa culinara mai elaborata decat...cafeaua.
Parinti ca ai mei, mai rar. Sau poate ca asa zicem toti. Nimic n-a fost prea mult, cand era vorba de mine. N-am miscat un deget, decat daca am tinut mortis. Asta a fost si bine si rau.
A fost bine fiindca timpul pe care l-as fi petrecut stergand parchetul (vreo 150 mp !), spaland vasele (multe, ca la noi se gateste ca pentru o cantina) sau dand cu aspiratorul (6 covoare mari, plus o turma de carpetele mici si prafoase), l-am petrecut citind, plimbandu-ma, gandind, visand. Cei care ajung sa-si imparta cele 24 ore ale unei zile intre nebunia serviciului si smotrul de acasa nu mai au timp sa vada dincolo de "munte", unde se-ntinde oaza de procupari pentru propriul suflet.
A fost rau fiindca m-am invatat sa ma sprijin prea mult, prea "intruna", pe mainile lor protectoare si am ajuns sa ezit in fata unei decizii, sa n-am incredere ca mintea mea, aia care-a citit si-a visat, poate sa emita idei de una singura. Am ajuns sa am nevoie de un "raissoneur" de-a dreapta mea.
Si-atunci m-am decis sa "tai cordonul ombilical". Sa ma mut din mainile lor, pe picioarele mele. Mi-am socat prietenii si cunostintele, cu decizia brusca, luata acum doua zile, pe la 1 noaptea. Dar marile si adevaratele schimbari se fac fara "balbaieli".
"Cum o sa stai tu singura, nu-i deprimant?", "Vine iarna, se face repede intuneric, o sa stai singura la televizor...", "De ce nu astepti sa apara CINEVA, sa va mutati impreuna?". Din astea mi-au ajuns la urechi in astea doua zile.
Ei, aici mi se pare marea provocare. Ca sa poti sta cu CINEVA , trebuie sa inveti sa stai cu TINE, mai intai. Sa-ti ajungi tu, tie. Pentru ca atunci cand devii o parte din "noi", sa nu-ti imparti, pur si simplu, singuratatea, la doi, ci sa-l imbogatesti pe celalalt, cu tine.

Scoala de Fetite (short version)

Femeia spune "nu" si barbatul intelege ca ea a acceptat,

Femeia zambeste si barbatul stie ca vrea sa fie sarutata,

Femeia se supara si barbatul stinge lacrima cu o mangaiere,

Intreaga viata in doi e un dans
Oare cine isi va arunca primul masca?

Unde se duc gandurile nerostite?

Gandurile (cine are, sa-i traiasca, cine nu....) nu-s de capul lor. Corect, ar zice unii, sunt de capul celui care le-a produs! Aici incepe dezbaterea...
Gandul ia nastere in urma unor procese complexe, prea complexe pentru ca o multime din semenii nostri sa le duca pana la capat. Trebuie sa vrei, sa speri, sa crezi. Si-atunci vibratia atator simtiri puternice se transforma-n gand. Cateodata, propriile noastre ganduri ne iau prin surprindere, ne rusineaza chiar, suntem tentati sa le renegam (cum adica? eu, licentiata, cu intretinerea la bloc la zi, cu abonament pe fiecare stagiune la Opera si ma uit cu priviri...licentioase...dupa unul si altul pe strada?).
Si asta pentru ca, dupa cate se pare, gandurile astea au o viata a lor, se conduc dupa reguli interne proprii, independente de mintea-n care au luat nastere (si bine fac, ca altfel ne-am plictisi groaznic pe lumea asta!). Asa ca poti sa fii si presedintele tarii, ca tot poti sa te-apuci de fluierat femei pe strada, cu doua conditii:
1. sa te fi lovit gandul
2.SPP-ul sa n-aiba nimic impotriva
Ei bine, adevarata distractie cu gandurile astea nu-i pana se nasc, ci dupa!(intocmai ca la aia mici: sa-i concepi e o placere, sa-i "gazduiesti" 9 luni e o joaca, dar ce te faci DUPA?)
Din pacate, gandurile nu vin la pachet cu "Manualul de utilizare si intretinere a productiilor mintale", asa ca fiecare se descurca cum poate. In principiu, sunt doua posibilitati de actiune: faci gandul public sau ii dai "reject".
Sa "spui ce gandesti" e anevoios si cei care stau bine cu productia de ganduri la hectar stiu acest lucru. Ai nevoie de curaj (mult!), dar si de cineva, tip "AA" (capabil sa te "asculte & accepte"). Altfel, e ca si cand n-ai impartasi nimic.
Si asa ajungem la a doua optiune, mult mai la-ndemana, mult mai folosita, dar pervers de periculoasa pentru minte si suflet. Un gand se naste ca sa fie spus si spune, la randul lui, ceva despre tine, cel care, constient sau nu, l-ai creat. Desigur ca pe lumea asta sunt ganduri si...ganduri. Ca vecina si-a vopsit parul rosu-"tranta" (cum, nu stiti nuanta?), ca prietenul si-a luat o camasa fistichie, ca sefului i-a ramas un bob de mac intre dinti....sunt mostre ale faptului ca puterea noastra de observatie functioneaza si procesele cognitive sunt pe drumul cel bun...dar rezultatul lor e mai bine sa fie trecut sub tacere (mai ales in ultimul exemplu!). Nu face rau nimanui. Si (pe verificate!) pe cat de repede ni s-au itit in minte, pe-atat de repede vor disparea, fara urma, intr-un soi de "masina de spalat" a mintii. Igienic si nepericulos.
Dar mai e un alt tip de ganduri....gandurile ADEVARATE. Care se nasc din vise, din dorinte, din sperante. Ingredientele astea se amesteca in malaxorul mintii si "produsul" isi face aparitia, alnecand voios pe circumvolutiuni. De multe ori, fie fiindca e prea intim, fie fiindca n-am gasit persoana tip "AA" (sunt rare), oprim gandul undeva prin gat, inainte sa se izbeasca de coardele vocale. Adica il lasam nerostit.
Si-ncepem o fugarire pe cinste, doar-doar l-om prinde, sa-l azvarlim, cu putin dero si-un pic de balsam, la "masina de spalat", sa-i piara izul care ne-a speriat fie si pentru o clipa. Dar gandul e parsiv. Isi gaseste ascunzis prin cotloanele cele mai ascunse ale mintii, ale sufletului, in varful nasului, sub unghie sau in scobitura cotului. Impanzesti corpul cu afise de genul "WANTED", propui recompense substantiale....dar tu nu te poti trada pe tine...
La un moment, obosit de atata cautare, te potolesti si-ti zici ca poate ti s-a parut, ca poate nici n-a fost acolo...Si timpul trece...si nu mai auzi nimic de gandul cu pricina ani intregi...doar te mai doare, din cand in cand, aparent fara motiv, in capul pieptului, in dreptul inimii, in scobitura cotului...Si, dupa un timp, cand aproape uitasei de vechea nalucire, revine. In forta. Cu toata puterea adunata in timpul hibernarii prin cotloanele tale. Iti taie respiratia si nu-ti mai lasa alternativa: il spui sau te sufoci. Alegi sa traiesti. Si, de cele mai multe ori, o faci mult mai bine, mai implinit, mai fericit. Dar, smecher mare, un alt gand incearca sa te atraga in cursa nebuna pe circuitul Marelui Premiu al Mintii: "De ce-am tacut atata timp?"

Aici e pentru tine

Orice călătorie începe cu un pas
Pe calea asta, primul l-am făcut eu.
Vei avea tu timp să-l faci pe următorul?

Rămâne de văzut!