Nu sunati! Iesim noi din cand in cand!

La poarta sufletului celui drag, nu se bate cu pumnii, nu se suna insistent. Ciocanesti discret, cel mult iti dregi vocea...si-astepti. Sigur te-a auzit. Si, daca vrea, o sa deschida. N-are rost sa insisti, sa plangi, sa te zbati, sa implori. Daca iti doresti dragoste, n-ai ce sa faci cu mila.

Lumea zice ca in dragoste orgoliul nu-si are locul. Discutabil. Daca orgoliul asta te impiedica sa devii un scaiete pentru cel iubit, e foarte bun!
N-am stiut niciodata sa alung mandria ca pe-o musca insistenta si sa ma tavalesc de durere, de dor si de prea multa dragoste la picioarele celui iubit. Decat sa plang, sa implor, sa cer...mai bine nopti nedormite, ochi incercanati fardati migalos si un zambet adunat cu truda, evident fals, dar care nu lasa loc de intrebari si de compatimire.

Odata ce-am avut mult, nu ma mai pot multumi cu putin. Cred ca, de fapt, sfidez legea aia a fizicii cu actiunea si reactiunea. Daca ma impingi, plec. Si adesea mult mai departe decat ti-ai fi dorit. Poti doar sa te foiesti un pic pe locul tau si mie sa mi se para ca n-ai destul spatiu.
Decat sa-mi fie mie bine, prefer sa-i fie celui de langa mine. Si asta nu din vreun altruism demn de toata stima, ci din orgoliu...si poate-un dram de neincredere in mine.

Recunosc ca am obsesia reciprocitatii. Daca nu sun mereu, nu inseamna ca n-as face-o. Daca nu propun mereu intalniri, nu inseamna ca nu vreau. Daca nu spun zilnic "mi-e dor", nu inseamna ca nu simt. Doar ca am obiceiul sa fac un pas si sa-l las si pe cel de-alaturi sa m-ajunga. Nu ca sa-mi mangai orgoliul, ci ca sa fiu sigura ca dansam in continuare pe acelasi ritm, aceeasi melodie.

As minti sa spun ca n-am primit, adesea, fara sa cer. Poate de-aia m-am obisnuit asa. Am ramas in amintirea unuia si altuia ca "o doamna" (care s-a retras "in plina glorie"). N-am sa stiu niciodata cum ar fi fost dac-as fi lasat "domnia" la o parte si-as fi cerut sa fiu fericita. Poate ca "unii si altii" asta asteptau. Asta asteptam si eu...dar de la ei.

Pana la urma, am inteles ca de la asta ni se trage. De la asteptari diferite. Pentru ca o relatie sa functioneze, partenerii trebuie sa ajunga la cel mai mic numitor comun. Adica nevoile relatiei sa devina cele ale partenerului cu....nevoi mai mici (licenta poetica a conceptului matematic!). Din simplul motiv ca valvataia mare poate fi domolita, dar flacara mica se sufoca de la prea multe lemne!