Amintiri de zestre

Eu am crezut pana tarziu in Mosi. Si Nicolae, si Craciun. Ai mei s-au chinuit cumplit ani de-a randul sa-mi insele "vigilenta" de copil curios nevoie mare sa-l vada pe Mosu' cand vine. Fapt pentru care le sunt recunoscatoare. Au intretinut magia cu grija unor artizani preocupati ca lumea copilului lor sa fie fara cusur.

E drept, si eu am vrut sa cred. Din tot sufletul. La scoala, in clasele primare, misterul era deja demult spulberat pentru mai toti colegii mei. Care-ncercau sa ma convinga si pe mine ca "Mosul sunt parintii".
Dar mintea mea disperata - nu care cumva sa-mi scape din mana mirajul si odata cu el, copilaria- a gasit o explicatie pe masura. Mi-am zis asa: probabil ca ei (adica prietenii si colegii) nu sunt cuminti, Mosul cel adevarat nu vine, iar parintii, ca sa-i crute de suferinta, le cumpara ei cadouri.

Asa m-am tinut tare pana pe la vreo 11-12 ani.
Si-mi aduc aminte cu mare drag de vremurile in care impodobeam bradul cu mama, si tata punea varful - ca era mai inalt, sau de ziua in care venea Mosul (ce-i drept, Gerila- dar pentru un copil conta mai putin cum il chema...) la serviciu la mama.
Dupa teroarea poeziei pe care trebuia s-o spun (ca de cantat, nici vorba - aveam de mica simtul ridicolului), primeam rasplata de la Mosul. Dulciuri (mi-a ramas in minte un buzdugan din plastic roz, inauntrul caruia era ciocolata) si, ascunsa bine la fundul sacului (sa n-o dibuiasca "activistii"), o portocala parfumata...a Craciun. Ma bucur ca am pastrat pozele.

Tag Technorati: capsulaTimpului